A ieșit o serată cam cu Plumb întrebător ce parcă vine să-ți pună sufletul în priză contând pe întrebarea ce este frumosul? Ce a ieșit!,? nici nu cred că trebuie citit...fiecare dintre noi este un mic suferind însă, și un mic visător, iar plăsumuirea suferinței, indiferent de micimea ei, poate naște chiar și din cenușa sa, elixirul zâmbetului sincer!
Atunci suntem îndreptățiți să spunem că avem gură, când găsim că ea este cu folos chiar dacă stă închisă.
Am să o închid și-am să las degetelor, minunea de a dansa în vals vienez cu mintea și cu sufletul!... Inspirația e din trăirea în speranță, iar căutarea frumosului e cu atât mai fascinantă...e o continuă zbatere spre descoperirea necunoscutei din problema vieții noastre!
Când plânge sufletul nimic cei din noi și pe noi nu mai contează, de parcă viața crezi că te-a baricadat sub betonul neputinței crezându-te un nătâng sub sumbrul pretext că ești prost!
Până nici unghia sufletului n-o mai vedem până în colțurile ei, le-am pilit în zile fastuoase când foloseam mândria noastră ca pilă!
Fleicile noastre le simțim scurgându-se după o zi melodramică...nu de la gravitate, nici de la senectute ci de la propria noastră secularizare a sufletului și frumosului dorit de trăit si îi spunem noi, neatins...încă!
Târâți de un gher lăuntric exagerăm stingheri cu fiecare milimentru dintr-un metru și ceva de prezență pământeană.
Posibilitatea începe să se nască sub mințile incerte ale unei probabilități nesimțite cât mai neroditoare și mai dezolante ale întrebărilor de fără rost.
Însă, DA!, întrebarea ne ajută.. e conducta ce ne duce existența spre robinetul ce-l deschidem doar cu iubire spre a vedea frumosul! Însă, iubirea, e o altă apologie, mai delicată... ce-i drept!
Putem spune că au o posibilitate doar cei cu drept de autor!, inginerii de suflet ce construiesc vieții lor palat în propriul interior, numai celor care se uimesc, se miră ...(mirare că sunt!) ieșind din ei și uitându-se la filmul vieții lor cu ochelari 3 D.
Lipsită parcă de sine, conștiința e mai mereu undeva prin praful Golgotei. Golul devine din ce în ce mai mare și cutremurătoare își începe fiecare milisecundă jocul...un joc nefast al unei săgeți care taie sufletul după ce a străpuns inima! Ambigua noastră cea de toate zilele...strecurată printr-un Tatăl' nost!
Mult plumb, nu? Însă, să nu uităm titlul! Avem nevoie de antonime pentru a invia frunza clorotică a copacului din noi... doar așa covor toamnei noastre se va face și patură florilor ce vor ieși în primăvara zâmbetelor noastre când vom afla frumosul la trecerea din iarnă!
Totul devine incert până și crezul că oricât ai fi de plin de iubire, pragmatismul exagerat al unei clipe saharice poate să-ți schimbe ochelarii de soare. Trist, nu!?
Ce îndoilnici sau ce dezechilibrați sau de ce nu, ce sclipitori și biruitori asupra noastră suntem cateodată!
Niciodată nu vei ști cum ești dacă nu ști că esti. Poate ar fi de folos să ieșim din noi însă, chinuitorul bunătății umane(egoismul) parcă înclestează aceasta desprindere și ce rost ar avea ea? Ce rost ar avea să mă uimesc? Merită să știu că sunt?... ca să știu cum sunt? Dar, frumosul? Ce este frumosul?
Nimic nu este frumos fără de frumos, iar frumos e fără logică, lipsit de argumente împleticite și dendrite împătrite, de minți tămânjite și chiar răstălmăcite. Nimic nu este mai frumos decât acel frumos, acel frumos care răsare din neștiință, din chiar însăși măreața existență umană, din străfundul penumbrei sufletești îmbrăcată de sinele autentic.
Este acel frumos concretizat uneori în veritabilul simțământ milisecundic, trecut fulgerător prin filtrul conștiinței și materializat buburos epidermic.
A fost și parcă n-ar fi pribegit să mai rămână, nici măcar spre a lăsa o urmă de bun rămas papilelor sufletești. Iar ce a fost, e parcă la trecut deci, a existat și chiar mai există însă, paradoxal îl căutăm prin ploi mielinice...prin imaginări nefaste propriei existențe....
Adică nu râzi cu adevărat!... ca să mă înțelegi mai bine!
Putrede vreascuri călcate-n picioare de propriile neputințe suntem...și subit facem așchiuțe din mădularele noastre încă vii spre a-ntreține un foc...care foc?...nicidecum cel al frumosului ci al deznădejdii stâncoase ce-o punem fastuos pe spatele gârbov apăsându-l până la angoasă...până la disperarea de a fi!
Dureros peste frumos!?, chiar sinistru și de neînteles...pamflematic, asupritor, chinuitor, alb vopsit ciocolatiu de dejecțiile umano-mentale!
De neînțeles...de neînteles acest frumos din moment ce-l definim că există și ne dorim atât de arzători să-l trăim...unde există el? Cum arată el? Oare e frumos frumosul? Ce este frumosul?
În schimb urâtul!? Urâtul îl înțelegem. Cum de nu!? El nu tot paflematic, hidos și enigmatic e?
Urâtul însă, nu se măsoară în 6,8,12 V, în cruste de sticlă sculptate degetelor parcă prea destrăbălate, în cârpe pătate de sânge sărac, tandru, așezate pe 90-60-90, în ziduri mărețe așezate spre cer, în nopți sedate de rogvaive culori și abunde kg de adrenalină băgate în vene cu seringi de plăceri... Urâtul este plin de dureri, de transfuzii către suflet de fluide vederi al naibii de simbiotic cu goliciunea vidului încât tot ce ni se arată mai devreme sau mai târziu... este ambiguu. Oare cum de? Enigmatic prezent al frumosului! Frumos oare este să iubesc natura..., să...iubesc ploaia ce cade pe roua dimineții, soarele când bea cafea și ceai cu luna, fluturii căci au demnitate să trăiască doar o zi fiindu-le îndeajuns, simfonia greierului de foame chior și omul cu glodul de pe picior, brânza dintre dinți și gândul la Dumnezeu?
Știți oare de ce nu înțelegem frumosul? Cam din același motiv pentru care ne întrebăm de ce trăim urâtul.
Și totuși... simțim ambele stări ca tangente la sufletul nostru colțuros ca o piatră de munte desprinsă dintr-o stâncă, hotărâtă fiind să-și ia viața pe cont propriu neștiind că poate cineva ca noi, încruntați sau veseli, o vom lua de-o halipcă și o vom înneca, aruncând-o în lacul nostalgiei pe marginea căruia ne-am întreba: de ce ni se-ntâmplă tocmai nouă una ca asta? ... Apoi...un singur BLÂC... ne-ar fi îndeajuns să ne trezim din amorțeala zilelor sedate de propria neputință târâtă prin praful drumului ce ajungea tot timpul de unde pleca.
L-am consola pe Schumaherul din noi cu un logan, am simți că orice greutate ne gârbovește dar, ne și îndreaptă, am vedea Tu-ul din noi și l-am întări, ne-am vedea pribegiți pe dinafară însă, orientați pe dinăuntru, i-am da celui ce-a furat și ce n-a furat, ne-am sătura de ce-am fost și-am preamări ce-am ajuns.
Atunci am fi mai aproape de noi, am da semnificație epitetelor din privirile noastre, viață sufletului nostru si o mână lui Dumnezeu să ne prindă de ea. Atunci am opri clepsidra minții murdare pentru a o curața și-am asculta tot ce vrea să ne spună păsărica de pe ram, tot ce ploaia cântă, tot ce vântul alină, marea plânge, soarele inundă, pământul înseamnă... toată umbra din lumină!
Am fi noi în suc propriu, la 37 de grade ne-am inunda inima cu roșul aprins al frumosului tămâiet... și acesta ar robi, și-ar zâni și ce parte din frumos, noi am fi, ne-ar purta peste câmpii, colorate căi și vii, toți copiii ne-ar zâmbi și juliți de bucurii...fluierând, cântând ne-am ști ... și cât de frumos ar fi! Poate un frumos cusut cu prea mult i însă, regăsit în inimă și verbul a fi și totuși cât de frumos ar fi viața sub umbrela interjecției Iiiiiiii, de-o am trăi!
N-am înțeles niciodată cum e a muri cu doi de i căci a iubi incontestabil e cu mulți i și peste a muri căci acesta este atemporal, iar a trăi nu e tot una cu a fi însă cred că rezidă din a iubi, deci și a trăi e cu mulți i însă se supune lui a muri. Deci care au mai mulți de i?
Așa ne place să transformăm noi frumosul nostru. Îl facem împleticit, zvăpăiat ca un copil neastâmpărat, un frumos dilematic , decolorat, conchis febril-convulsiv rațiunii și dornic a fi feeric conștiinței. Și ce păcat...că-l pervertim deși, este la îndemâna fiecăruia de a-l întinde buzelor de drag întru zâmbete angelice.
Cât de mult putem noi continua întru acest strigăt de disperare!, nu ne-ar ajunge ani spre a-l înșira și-al șlefui cu cele mai delicate și fine șmirghele de frunți încrețite!
Apoteotic, mereu am vrea a se sfârși toată tevatura asta ce parcă se naște odată cu deschiderea ochilor conștiinței!, adică n-am vrea să mai fim propriile noastre victime căci cu barosul ne-am obișnuit a ne mângâia sufletul, sfărâmând câte un gram de speranță și născând din el câte un kilogram de plumb bacovian!
O chisăliță de nedescris, o mișcare browniană exacerbată a gândurilor schimbării propriului acum din nefastul pământesc în dorul ceresc pun pecetea arzătoare a firescului omenesc, de cândva pierdut, pe posibilitatea de a nu ne mai tolera indiferența de a ezita să fim prezențe continue și active.
Și totuși frumosul!, drag ne este a-l rosti! Drag ne este a-l contempla, a-l cânta, a-l savura până-n chintesența sa și totuși cât de anevoios se face a fi deslușirea aurei sale.
Dar, noi, bipezii raționali ne vedem tatuații pe pamânt de soare, preferând să-i spunem acestuia că ne-a uitat când se-ascunde printre nori. Îi spunem vântului că nu ne mai alină , iar apei că n-are stare, zilelor că-s prea scurte, nopților că de ce-s fără lumină?, Lui Dumnezeu că noi vrem să-I vedem primi o mână. Nicicum nu e bine !
Și iată!, cum întru lipsa de sensibilitate mimozică ce ne caracterizează nu simțim cum toate au o gură ce vorbește necontenit despre viața noastră scriindu-ne istoria pe care nu vrem să ne-o scriem, ci doar secundic s-o simțim când ne dăm seama că totuși, pentru toate câte facem ....HAI SĂ RECUNOAȘTEM CĂ NOI SUNTEM DE VINĂ!
